În Lumina Adevărului – Mesajul Graalului (ebook)

SPRE ÎNDRUMARE!

VĂLUL cade şi credinţa devine convingere. Numai în convingere se află eliberare şi mântuire!

Eu vorbesc doar celor care caută serios. Ei trebuie să fie capabili şi dornici să examineze obiectiv această lucrare obiectivă! Fanaticii religioşi şi visătorii nestatornici să rămână departe de aceasta, căci ei sunt dăunători Adevărului. Cât despre cei răuvoitori şi cei incapabili, ei îşi vor găsi sentinţa chiar în cuvinte.

Mesajul îi va atinge doar pe aceia care mai poartă în ei o scânteie de Adevăr şi dorul de a fi om cu adevărat. Pentru toţi aceştia, el va deveni făclie şi toiag. Fără ocolişuri, îi va conduce afară din tot haosul încurcăturii din prezent.

Cuvântul care urmează nu aduce o religie nouă, ci trebuie să fie făclia pentru toţi ascultătorii sau cititorii serioşi ca să găsească astfel drumul drept care îi conduce la Înălţimea spre care ei aspiră.

Numai acela care se mişcă el însuşi poate avansa spiritual. Nechibzuitul care foloseşte pentru aceasta mijloace ajutătoare străine, sub forma unor opinii gata făcute, îşi urmează drumul de parcă ar umbla în cârje în timp ce îşi ignoră propriile sale membre sănătoase.

Însă de îndată ce îşi foloseşte curajos toate aptitudinile sale ca instrument pentru înălţare, aptitudini care zac în el aşteptând chemarea sa, el foloseşte talantul încredinţat lui conform Voinţei Creatorului şi va învinge ca în joacă toate obstacolele care caută să-i taie calea, derutându-l.

De aceea, treziţi-vă! Adevărata credinţă se află numai în convingere, iar convingerea vine doar prin cântărire şi examinare intransigentă! Fiţi vii în minunata Creaţie a Dumnezeului vostru!

Abd-ru-shin

CE CĂUTAŢI VOI?

CE CĂUTAŢI voi? Spuneţi, ce înseamnă această agitaţie năvalnică? Ca un vuiet trece peste lume, iar un puhoi de cărţi inundă toate popoarele. Învăţaţii scotocesc prin scrierile vechi, cercetând şi meditând până la epuizare spirituală. Apar profeţi ca să avertizeze, ca să prezică ... din toate părţile vine brusc o dorinţă febrilă de a răspândi lumină nouă!

Astfel, vuietul trece acum peste frământatul suflet al omenirii, fără a înviora şi a împrospăta, ci dogorând, istovind, storcând pe cel chinuit de ultima putere care i-a mai rămas în această obscuritate a prezentului.

Ici-colo se aude un murmur şi se simte freamătul unei aşteptări crescânde a ceva ce este iminent. Fiecare nerv este neliniştit, încordat din cauza unui dor inconştient. Totul clocoteşte şi vuieşte şi peste toate se aşterne un fel de amorţeală sumbră şi apăsătoare, plină de nenorocire. Ce trebuie ea să aducă? Derută, descurajare şi distrugere, dacă nu se rupe cu putere stratul întunecat care acum învăluie spiritual globul pământesc şi care, cu tenacitatea molatică a unei mlaştini murdare, absoarbe şi sufocă fiecare gând luminos şi liber ce se înalţă, înainte ca acesta să se întărească; strat care, cu tăcerea sinistră a unei mocirle, înăbuşă, descompune şi nimiceşte încă din faşă orice voinţă bună înainte ca din ea să se poată naşte o faptă.

Însă strigătul celor care caută Lumina, ce are puterea să despice mocirla, este deviat, pierzându-se sub o boltă impenetrabilă, ridicată cu zel chiar de cei care îşi închipuie că ajută. Ei oferă pietre în loc de pâine!

Priviţi nenumăratele cărţi:

Ele nu înviorează spiritul omenesc, ci doar îl obosesc! Şi aceasta este dovada inutilităţii a tot ceea ce se oferă, căci ceea ce oboseşte spiritul nu este niciodată corect.

Pâinea spirituală împrospătează imediat, Adevărul înviorează, iar Lumina însufleţeşte!

Oamenii simpli trebuie, desigur, să-şi piardă speranţa când văd ce ziduri sunt ridicate în jurul lumii de dincolo de către aşa-numita ştiinţă spirituală. Care dintre cei simpli să înţeleagă frazele savante sau modurile ciudate de exprimare? Să fie oare lumea de dincolo valabilă numai pentru cei ce se ocupă cu ştiinţa spirituală?

Se vorbeşte în acelaşi timp despre Dumnezeu! Să fie oare necesară înfiinţarea unei universităţi pentru ca abia acolo să se dobândească aptitudinile de a recunoaşte noţiunea de Divinitate? Unde duce această manie, care în cea mai mare parte îşi are originea numai în ambiţie?

Ca nişte oameni beţi, cititorii şi ascultătorii merg clătinându-se dintr-un loc în altul, nesiguri, fără a fi liberi în interior, unilaterali, deoarece au fost deviaţi de la drumul simplu.

Ascultaţi, voi, cei deznădăjduiţi! Priviţi în sus, voi, cei ce căutaţi serios: drumul spre Cel Mai Înalt se află pregătit în faţa fiecărui om! Erudiţia nu este poarta spre acesta!

Şi-a ales, oare, Iisus Christos – acest mare exemplu pe adevăratul drum spre Lumină – discipolii din rândul fariseilor învăţaţi? Sau dintre cărturari? El i-a ales dintre oamenii simpli, naturali, pentru că ei nu trebuiau să lupte împotriva acestei mari erori, potrivit căreia drumul spre Lumină trebuie să fie greu de învăţat şi anevoios.

Acest gând este cel mai mare duşman al omului, este o minciună!

De aceea, îndepărtaţi-vă de orice cunoaştere ştiinţifică, acolo unde este vorba despre ceea ce este mai sacru în om şi trebuie înţeles pe deplin! Lăsaţi-o la o parte, pentru că ştiinţa, ca produs al creierului omenesc, este o cârpăceală şi trebuie să rămână o cârpăceală.

Gândiţi-vă cum ar putea să ducă la noţiunea de Divinitate o ştiinţă însuşită cu osteneală? Ce este, de fapt, cunoaşterea? Cunoaşterea este ceea ce poate înţelege creierul. Însă cât de limitată este capacitatea de înţelegere a creierului, care rămâne legat de spaţiu şi timp! De fapt, creierul omenesc nu este capabil să cuprindă nici măcar eternitatea şi sensul infinitului. Exact ceea ce este indisolubil legat de noţiunea de Dumnezeu.

Tăcut stă însă creierul în faţa acelei Forţe de necuprins care se revarsă peste tot ceea ce există şi din care el însuşi îşi soarbe propria sa activitate. Forţa pe care cu toţii o percepem intuitiv în fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare clipă ca pe ceva firesc, a cărei existenţă a fost întotdeauna recunoscută şi de ştiinţă şi pe care noi zadarnic încercăm să o cuprindem, să o înţelegem cu ajutorul creierului, aşadar, cu ajutorul cunoaşterii şi al intelectului.

Atât de deficitară este acum activitatea unui creier, piatra de temelie şi instrumentul ştiinţei, iar această limitare se extinde în mod firesc şi asupra lucrărilor pe care acesta le construieşte, aşadar, asupra tuturor ştiinţelor în sine. De aceea, ştiinţa este, într-adevăr, bună pentru succedare, pentru o mai bună înţelegere, clasificare şi catalogare a tot ce primeşte de-a gata de la Forţa creatoare care o precede; însă atunci când caută ea însăşi să se erijeze în conducător sau când vrea să critice, este sortită eşecului atâta timp cât singură se leagă atât de strâns, ca până acum, de intelect, aşadar, de capacitatea de înţelegere a creierului.

Din acest motiv, erudiţia, cât şi omenirea care se orientează după ea, se cramponează întotdeauna de amănunte în vreme ce fiecare om poartă în sine, ca dar, marele, de necuprinsul întreg şi este pe deplin capabil să atingă, fără studiu anevoios, tot ceea ce este mai nobil şi mai înalt!

De aceea, la o parte cu această tortură inutilă a sclaviei spirituale! Nu degeaba ne îndeamnă marele Învăţător: “Deveniţi precum copiii!”

Cel care poartă în sine voinţa fermă spre bine şi se străduieşte să dea puritate gândurilor sale, acela a găsit deja drumul spre Cel Mai Înalt! El va avea atunci parte de toate celelalte. Pentru aceasta nu este nevoie nici de cărţi, nici de efort spiritual, nici de asceză şi nici de însingurare. El va fi sănătos la trup şi la suflet, eliberat de toată apăsarea meditaţiei bolnăvicioase, căci fiecare exagerare dăunează. Oameni să fiţi, nu plante de seră care, prin dezvoltare unilaterală, se prăbuşesc la prima adiere de vânt!

Treziţi-vă! Priviţi în jurul vostru! Ascultaţi în voi! Doar aceasta vă poate deschide calea!

Nu luaţi în seamă disputa dintre biserici! Marele Aducător de Adevăr, Iisus Christos, întruchiparea Iubirii Divine, nu a întrebat de confesiune. Ce sunt, de fapt, confesiunile astăzi? Ele reprezintă legarea spiritului liber al omului, înrobirea scânteii de la Dumnezeu ce sălăşluieşte în voi; dogme care caută să îngusteze Lucrarea Creatorului şi, de asemenea, marea Lui Iubire, în forme făurite de mintea omenească. Acest lucru înseamnă înjosirea Divinităţii, defăimare sistematică.

Fiecărui căutător serios îi repugnă această modalitate, deoarece el nu poate trăi niciodată în sine marea realitate, fapt prin care dorul lui de Adevăr devine tot mai lipsit de speranţe şi, până la urmă, el îşi pierde nădejdea în el însuşi şi în lume!

De aceea, treziţi-vă! Dărâmaţi zidurile dogmatice din voi, rupeţi vălul astfel ca Lumina pură a Celui Mai Înalt să poată pătrunde netulburată până la voi. Plin de exaltare, spiritul vostru se va avânta atunci spre Înălţimi; jubilând, el va simţi întreaga mare Iubire a Tatălui, care nu cunoaşte limitele intelectului pământesc. Voi veţi şti, în sfârşit, că sunteţi o parte din Ea; o veţi cuprinde fără efort şi pe deplin, vă veţi uni cu Ea şi astfel veţi câştiga în fiecare zi, în fiecare ceas, ca dar, forţă nouă care vă va face firească înălţarea din haos!